atunci….acum….

Este sfarsit de an, este vremea bilanturilor.

Mai jos este prezentat un colaj, cu evolutia Antoniei in cei 4 ani de terapie, zi de zi.
Antonia a inceput terapia la 1 an si 10 luni, cred ca la acel moment era unul dintre copiii cel mai devreme diagnosticat cu autism din Romania si care incepea interventia timpurie. S-a putut face aceasta diagnosticare timpurie, tocmai pentru ca avand un frate mai mare cu acelasi diagnostic, noi deja eram informati si cand au aparut primele semne, pe la un an si jumatate, am stiut ca ne confruntam pentru a doua oara, la al doilea copil, cu acelasi diagnostic crud. Prima filmare este dupa aproape o jumatate de an de la inceperea terapiei si se observa cu cata rabdare si efort reuseste terapeuta sa o linisteasca din plans, sa-i capteze atentia. Din pacate la acel moment, Antonia nu reusea sa faca nici macar o imitatie simpla cu obiecte (sa ia si sa miste si ea acel flacon, dupa modelul terapeutei), darmite sa scoata si sunetul cerut. Tot ce facea era sa se stimuleze tactil si auditiv cu acel flacon de plastic. In filmarile recente, Antonia apare in timp ce recunoaste si tasteaza numele diferitelor obiecte si le spune si verbal, ce-i drept cu o pronuntie deficitara inca si apoi, pe fise, numara si asociaza numar la cantitate. Dupa cei 4 ani de terapie nu suntem inca unde ne-am fi dorit, mai este mult de munca, dar trebuie sa fim recunoscatori pentru progresul care exista, caci se putea sa nu fie nimic, decat efort fara niciun rezultat sau rezultate nesemnificative.

In colajul despre Tudor apar primele filmari din anul 2008, cand avea 3 ani si jumatate. Dupa o perioada de negare si alegerea explicatiilor “soft”, care ni se ofereau privind problemele lui de comportament si lipsa limbajului, in vara anului 2008, am studiat informatiile privind autismul si relatarile parintilor copiilor cu autism si am acceptat, cu durere, ca aceasta este explicatia pentru Tudor. Da, se incadra in spectrul autismului. Am inceput imediat terapia ABA, cu ezitari, cu mult curaj, din partea specialistilor care l-au preluat, nu mai era alt caz in Oradea, care sa faca ABA, dar ne incapatanam sa facem aceasta terapie de recuperare, imediat si aici, fara sa pierdem timp asteptand pe listele lungi de candidati de la cele cateva centre din capitala, care erau atunci. Pentru mine e greu sa privesc si acum acele filmari, imi vor rasuna in minte pana la sfarsitul vietii, acele urlete incontinue, acele impotriviri si proteste. La acel moment, nu avea contact vizual, nu avea limbaj, nici macar nu ne intelegea ce ii spunem, era o performanta, daca dintr-o ora reuseam sa lucram 10 minute cu el, in rest ne chinuiam sa-l calmam si sa-i captam atentia. Nu voia sa execute nici cele mai simple cerinte: sa potriveasca doua sosete identice, sa lipeasca niste buline pe o foaie, sa puna cuburi intr-o galeata. Lucram doua persoane cu el, una sa-i dea cerinta si modelul de executie, una sa-l tina cu forta pe scaun, macar cateva secunde si sa-l ajute sa faca, macar promptat cerinta. Cand ne-a spus prima data cuvantul “APA”, am crezut ca am atins cerul…iar apoi mai mult de jumatate de an, nu a mai spus niciun cuvant. In filmarea recenta il vedeti tinand o scurta prezentare a sistemului solar, cred ca nu e nevoie de alte explicatii.

Doar cele care ne-au calcat pragul casei in toti acesti ani si au lucrat cu Tudor si Antonia stiu fiecare pas, eforturile, timpul, investitiile, bucuriile si dezamagirile din toti acesti ani. Maia, Amalia, Ioana, Irina, Simona, Adriana, Madalina, Ana, Ioana, Cristina, Ica, Lavinia, Mia, Alina, Dana, Mari, Tina, Roxana, Florina, Ioana, Nora, Iza, Adela, Rodi, Erika, Alina. Toate au avut contributie la evolutia copiilor. Majoritatea au fost oameni si terapeuti, care au stiut sa se implice, sa invete, sa daruiasca si cand viata ne-a facut sa ne separam drumurile, sa aiba o plecare civilizata, ramanand ulterior interesate de copii si evolutia lor. Au fost si persoane, care ne-au folosit pe post “de umbrela pe vreme rea”, care au venit sa invete gratuit de la coordonatoarele echipelor copiilor si sa testeze pe Tudor si Antonia, iar cand le-a aparut o oportunitate sau o tentatie financiara, ne-au lasat balta, indiferent de consecinte si indiferent de promisiunile initiale, iar plecarea si-au facut-o prin messenger sau pur si simplu, nici macar nu au mai anuntat ca nu mai vin. Am ales sa nu ne risipim energia pe aceste aspecte si sa fim mereu optimisti, sa pastram amintiri placute cu cei care merita si sa nu ne pierdem increderea in oameni.

Drumul nostru e lung inca….dar tot ce s-a intamplat pana acum ne da curajul sa continuam, sa stim ca am ales calea buna de urmat, sa nu regretam nici un moment zilele de chin, noptile de nesomn, vilele si masinile, pe care le-am fi putut cumpara cu toti banii investiti in terapie, abandonarea serviciului anterior si a studiilor facute pana in acel moment, lipsa totala a vietii sociale si a relaxarii sau macar a clipelor de liniste. Copiii sunt singurii, care ne pot pune limite, pana unde sa mergem, in rest vom face tot posibilul sa le asiguram toate conditiile sa continuam terapia de recuperare, pentru a-i aduce la gradul maxim de independenta si potential pe care il pot atinge.