Pentru prima dată am reuşit să ajungem şi noi de la început la meci, să fim deja la locuri când s-a intonat imnul României, numai bine pentru Tudor să îşi întărească noţiunile patriotice învăţate de curând, cu ocazia Zilei naţionale a României.
Tudor “deja este de al casei” la meciurile de baschet…..ştie de când îşi află orarul pe ziua respectivă unde merge, este încântat de idee, se pregăteşte în ROŞU, la sală ştie toate momentele şi în ce ordine se succed, se comportă ca un adevărat spectator, a reţinut cum şi ce să ovaţioneze..iar în plus azi a imitat din tribune, relativ fidel, mişcările de dans ale majoretelor şi a intrat şi el alături de alţi copii în pauze pe teren, dar încă tânjind să dea şi el un coş.
Se vede în una dintre fotografiile unde este pe teren în faţa majoretelor, cât era de obosit de fapt…tocmai ieşisem din două zile de instructaj…pe drum spre casă nu mai are putere să scoată niciun cuvânt, urcă în bloc, se îmbracă în pijama şi cade lat..la propriu..într-un somn adânc
Dacă meciul oficial a fost pe terenul de baschet între cele două echipe….eu şi Antonia am avut meciul nostru în tribune…şi la fel cum CSM Oradea a câştigat încă o bătălie azi, aşa şi Antonia a mai câştigat o bătălie.
faza 1: Când am oprit maşina în parcare, a ştiut deja că mergem la Sala Antonio Alexe..unde e o gălăgie infernală şi de nesuportat pentru urechile ei…a plâns puternic, cu buzele tremurând şi lacrimile curgându-i şiroaie pe obraz…pe tot drumul până am intrat în clădire…când a lăsat jucăriile ce le dusese pentru acţiunea caritabilă, a mai avut o speranţă că poate doar acesta a fost scopul vizitei şi plecăm de acolo…când a văzut că totuşi vom intra în sală şi vom rămâne, numai în suspine şi plânsete surde a ţinut-o.
faza 2: La mijlocul tribunei, resemnată, cu plânsete scurte şi încercări prin toate mijloacele verbale şi nonverbale de a-mi transmite: haide! pa! gata! luat de mână, arătat direcţia spre uşă şi hol etc…asta când apuca printre zecile de bucăţi de jeleuri ce i le dădeam la foc continuu pentru fiecare minut de răbdare, fiecare privire spre terenul de baschet, fiecare aplaudare (la cerere)..îşi punea mâinile la urechi tot la 3 secunde şi eu tot la 3 secunde şi o milisecundă i le îndepărtam, încât să accepte zgomotul: tobe, vuvuzele, ovaţii, urale, fluier etc
faza 3: La pauză ajunsese un pic mai relaxată şi mai ales că a venit şi Tudor la noi să ne viziteze, nu a avut nici măcăr o mică intenţie să urmeze spectatorii ce ieşeau din sală spre hol.
faza 4: În repriza a doua am dus-o în primul rând, chiar lângă gardul ce împrejmuieşte terenul…în apropierea galeriei şi a tuturor “surselor de zgomot”…şi a început Antonia să se uite la majorete (şi chiar să le vadă şi perceapă…căci la ea e mare diferenţă între a se uita la ceva şi chiar să se uite cu adevărat şi să perceapă informaţia reală)…apoi la jucători…s-a întors la galerie şi s-a uitat exact de unde vine bubuitul, ţiuitul….în minipauze a început să danseze pe ritmul muzicii pe care dansau majoretele…când CSM arunca la coş şi tribunele ovaţionau reuşita, din proprie iniţiativă s-a întors spre spectatori şi a aplaudat şi ea, la fel ca şi ei….iar când au fost momente de entuziasm maxim şi săreau spectatorii în picioare a sărit şi ea, de-i zbura codiţa în aer….cu Leone a dat mâna în mod repetat, într-un mod gingaş chiar, căci ea nu dădea noroc, ci-l mângâia în palme şi i se uita în ochi….la final au trecut pe lângă ea şi jucătorii echipei CSM, iar unul sau doi i-au atins şi ei mâinile în semn de salut, dar deja era tocită de suporterii mai mari, care veniseră lângă teren să salute echipa.
Şi uite aşa în timpul unui meci, a reuşit să treacă de la agonie la extaz…şi să îşi depăşească această mare problemă senzorială pe care o avea în sala respectivă şi la meciurile de baschet….acum ştiu sigur ( nu cred..ci ştiu sigur, prin prisma experienţelor trecute cu alte spaţii şi alte situaţii), că o dată depăşită această frică şi disconfort maxim senzorial ce îl avea în acel loc, nu va mai avea probleme..şi va începe să descopere şi să aprecieze tot ce se petrece la un meci de baschet…se va bucura Tudor căci aşa va ajunge mai des, dacă pot să o aduc şi pe Antonia fără probleme..şi mă bucur şi eu, căci chiar a început să îmi placă să urmăresc meciurile echipei CSM Oradea…acum cunosc şi eu jucătorii după nume, jocul este foarte antrenant…atmosfera din sala este deosebită, mai întâlnesc şi foşti colegi împreună cu familiile lor…galeria este foarte “motivantă” atât pentru jucători, cât şi pentru restul spectatorilor….totul este civilizat, atât pe teren, cât şi în tribune…şi se simte doar spiritul sportiv, fără bălăcării.
Related Articles
No user responded in this post
Leave A Reply